Experiențele povestite ale unui Asistent Medical
Era miezul unei zile liniștite de toamnă, mă pregăteam de prânz când soțul meu a intrat pe ușa. Era entuziasmat de faptul că tocmai aflase despre o croazieră ce pleca în aceeași zi, chiar din orașul nostru și, mi-a lansat provocarea de a mă îmbarca. Considera că e momentul oportun să-mi demonstrez că-mi pot învinge teama de apă. Din totdeauna am avut teamă, dar în același timp respect pentru mare și pentru cei ce reușeau să rămână în echilibru printre valuri. Faptul că nu aveam siguranța unui refugiu în caz de catastrofă, înecul sau gândul că puteam deveni oricând prânzul vreunui rechin, mă îngrozeau.
Mai călătorisem pe apă, dar niciodată pe un vapor, intr-o croazieră. Aveam câteva ore la dispoziție să mă hotărăsc, așa că n-am stat prea mult pe gânduri, am pus în grabă câteva lucruri într-o geantă și am pornit în pas grăbit către port. Când am ajuns, îmbarcarea se încheiase și erau gata să ridice ancora, când au fost anuntați de prezența mea pe ponton. Am urcat stânjenită de vorbele căpitanului, o femeie cu o voce fermă și pătrunzătoare, care, din câte se părea, era adepta punctualității și striga cu supărare că din cauza mea vom întârzia. Mi-am scuzat cu stângăcie întârzierea în timp ce-mi făceam loc printre ceilalți pasageri care își ocupaseră deja locurile în cabine, iar acum mă priveau ca pe un intrus dându-și coate și întrebându-se retoric “de unde am apărut ?”.
Transpiram, aveam emoții, dar m-am mai liniștit puțin când am văzut că in urma mea pe ponton, tocmai aparuse un alt pasager. Apucasem să-mi las bagajul, când vocea căpitanului ne-a chemat pe punte și prima oră ne-am petrecut-o încercând să deslușim cuvintele instructorului de bord responsabil cu situațiile de urgentă. Era Italian de origine și nu vorbea română, așa că majoritatea n-a înțeles o iotă din ce spunea. Cineva a întrebat unde sunt vestele de salvare și după gesturi am înțeles că sunt la ei și o să le primim în caz de nevoie.
Mulți știam (sau cel puțin așa credeam) ce e o vesta de salvare și cum se folosește, dar câțiva păreau nedumeriți și cu toate astea nimeni nu l-a mai urmărit si n-a insistat pentru lămuriri, obosiți să ne batem capul cu traducerea si preocupați fiind să ne facem poze și să ne etichetăm cu mândrie “pe vapor, in plină aventură”. Cerul era senin și razele soarelui îmbrăcau apa într-un strălucitor voal de lumina. Se anunțau ceva precipitații și la orizont se întrezăreau câțiva nori, dar apa era liniștită, așa că am încercat să fiu cât mai încrezătoare. Urma să vizităm locuri prin care nu mai umblasem și asta mă entuziasma. Eram uimită de dimensiunea navei si părea ireal că mă aflu la bordul ei.
Preț de câteva ore, totul a fost grozav, ne-am bucurat de soare și de sunetul apei ce-ți dădea o stare de bine, de liniște. Am interacționat cu câțiva pasageri și am împărtășit povești despre călătorii, speranțe și visuri. Părea că sunt singura care se temea de apă si nimeni nu-mi dădea șanse să parcurg o distanță prea mare în această călătorie. Cu aceleași “încurajări” plecasem de acasă, când prieteni si cunoscuți îmi spuseseră că va fi o provocare foarte mare și sunt slabe șanse să-i fac față cu brio. Ciudat este că, odată ajunși in primul port, doi dintre pasagerii ce-i văzusem oarte încrezători, au debarcat din cauza stărilor acute de rău.
Nici eu nu eram prea bine, și, deși ceva mă indemna să renunț, am rezistat tentației de a debarca alături de ei. Știam că pot mai mult, vroiam mai mult și nu aveam de gând să renunț așa ușor. Încercam să nu mă gândesc prea mult la disconfortul ce-l simțeam până in măduva oaselor. Mai aveam 5 km până la următorul port, când soarele a apus și-am asistat la un peisaj mirific.
Dar pe măsura ce înaintam in larg puteam vedea amploarea furtunii ce se apropia de noi. Privind acei nori, un fior de neliniște m-a cuprins si fulgerător, am început să mă îndoiesc că decizia de a mă îmbarca a fost una corectă. Dar gândul mi-a fost întrerupt de soneria telefonului. Am răspuns în timp ce încercam să-mi ascund îngrijorarea, dar cumva interlocutorul mi-a simțit neliniștea și de la capătul firului am auzit : “Este totul in mintea ta, controlează-o!” Uram această expresie, care in viziunea mea mă făcea sa par oarecum nebună și-mi punea la îndoială emoțiile și trăirile, subestima complexitatea experienței mele și minimaliza dificultățile cu care mă confruntam.
Mă simțeam judecată și incomplet înțeleasă. “Nu cred că știi…” – am vrut sa protestez, dar n-am apucat să duc la bun sfârșit fraza, căci buzele mi-au amorțit, pulsul mi-a crescut aproape instant, respiram sacadat și-mi simțeam gura uscată, in timp ce priveam cum o ceață deasă înainta galopant spre mine, înghițind cu sete siluetele celorlalți pasageri, asemenea cortinei in spatele căreia actorii dispar la finalul piesei. Pentru câteva secunde, s-a lăsat o liniște apăsătoare, aproape sufocantă, menită parcă să prevestească dezastrul ce va urma.
Un vânt ca o adiere m-a atins și simțeam cum picături de apă se contopesc pe obrazul meu formând mici râuri ce-și croiau drum pe pielea mea fierbinte. Liniștea a fost rapid înlocuită de fulgere si tunete urmate instant de țipetele pasagerilor panicați ce alergau haotic pe punte in încercarea de a găsi o soluție salvatoare. Valuri uriașe loveau necontenit din toate părțile in vreme ce vocea căpitanului și a secundului răsunau pe rând in megafon si făceau apel la calm si rațiune: “Vă rog, păstrați-vă calmul! Totul va fi bine! Amintiți-vă instructajul, luați vestele de salvare și găsiți un punct de sprijin.” au spus. Dar panica era atât de mare încât nu-ți mai puteai aminti nici cum te cheamă, cu atât mai puțin să traduci italiana instructorului. Știam ceva italiana, știam sa-mi pun vesta si totuși am ezitat câteva minute bune, șocată cumva de amploarea situației și isteria creată.
Vedeam cum locul in care se aflau vestele, deși foarte mare, a devenit dintr-o dată neîncăpător când mulțimea a dat navală împingându-se, țipând și luptându-se să pună mâna pe ceea ce consideram a fi șansa la viață. Intr-o nota tragic-comică, era tabloul Black Friday la tigăi. Priveam înmărmurită cum unul dintre pasageri încerca fără succes sa-și închidă vesta. Nici nu avea cum, căci o îmbrăcase invers și cataramele nu se potriveau. Cineva s-a oferit sa-l ajute, dar crezând ca vrea sa îl deposedeze de ea, a început sa strige si sa se împotrivească vehement “Ia-ți propria vestă!” a țipat.“Vreau doar sa te ajut” a replicat celălalt. “N-am nevoie de ajutor, mă descurc si singur”.
Panica se instalase si era greu să-ți păstrezi cumpătul, când te simțeai copleșit de frică si neliniște. Căpitanului nu-i venea să creadă degringolada la care asista. Împreuna cu echipajul, păreau să privească înmărmuriți și neputincioși, un spectacol de marionete controlate haotic și fără sens de actori legați la ochi. Unde in urmă cu câteva minute era entuziasm și bună dispoziție, acum domnea panica și frustrarea. In zadar au încercat sa ne calmeze, creierele noastre păreau că rămăseseră blocate in modul reptilian, responsabil cu instinctul de supraviețuire. Luptă sau fugi, acesta este principiul de funcționare al acestui mod. Deși poate părea că ne luptam pentru supraviețuire, mai degrabă fugeam. In tot acest haos, cineva a strigat ca “Ne scufundăm, abandonați nava!” s-a auzit de nicăieri. Nu ne scufundam, dar nimeni nu mai gândea rațional, așa ca de teama sa nu rămână captivi, pasagerii au început sa se arunce rând pe rând in apa învolburată, multi dintre ei fără vestele de salvare, alții le țineau in mâini și doar câțiva au reușit sa le îmbrace corespunzător.
In timp ce îmbrăcam vesta, cu mâinile tremurânde și simțind adrenalina la cote maxime, mă întrebam dacă e o idee buna sa mă arunc in apă. Am hotărât sa rămân pe punte pana in ultima clipa, apoi, când apa avea să înghită nava, voi sări in valuri sperând că vesta va reuși să mă mențină la suprafață. Mi-am încleștat mâinile pe prima bara metalică întâlnită in încercarea disperată de a-mi păstra echilibrul in timp ce nava se legăna violent in toate direcțiile. M-am simțit oarecum in siguranță până in momentul in care am fost luată pe sus de mulțimea ce alerga parca mânată de taurii de coridă pe străzile înguste din Sevilla.
In zadar am încercat sa mă împotrivesc, căderea era inevitabila. Deși căderea a durat doar câteva secunde, părea ca trecuse o eternitate, timp in care filmul vieții mele a rulat de mai multe ori in mintea mea, subtitrat greșit cu textul momentului prezent in care blestemam clipa in care am acceptat această provocare si am decis să nu dau crezare celor ce mă avertizaseră asupra pericolelor.
Contactul cu apa rece m-a trezit și realitatea m-a lovit. Pluteam in deriva, dar supraviețuisem căderii și încercam să mă orientez printre valurile furioase. Înainte sa iau o decizie, am simtit cum, cu o forță incredibilă sunt trasă sub apă. Panica a pus stăpânire pe mine. Din disperare, pasagerii fără veste se agățau de cei ce le purtam, riscând astfel să ne înecăm cu toții. Încercam sa ma ridic la suprafață cât să iau măcar o gură de aer, dar cu cât încercam mai mult cu atât eram împinsă mai adânc. Nu găseam nici o cale de scăpare si mă simțeam pierdută.
Plămânii mei nu mai rezistau presiunii tot mai mari si simțeam cum apa sărată începea sa-mi ardă nările și buzele. Instinctiv, am strigat după ajutor și gura mi-a fost inundata cu apă, dar nu ma putea auzi nimeni. Cum ar fi putut? Doar eram sub apă. In plus, fiecare era preocupat de propria situație. Am început sa regret faptul ca nu mă oferisem sa traduc italiana instructorului, acum poate nu eram in situația asta. Ochii m-i s-au umplut de lacrimi și fără sa realizez, in mod ironic, mi-am zis “Nu poate fi adevărat, e doar in mintea mea.” Cu ultimele puteri, mi-am desfăcut cataramele vestei și m-am împins cu forță in picioare.
Prima gură de aer a venit ca o binecuvântare, a doua ca o noua șansă la supraviețuire. Echipajul lansase deja bărcile de salvare, așa că am căutat-o pe cea mai apropiată de locul unde mă aflam. Cât timp fusesem ținuta sub apă, observasem o diferență stranie între nivelul de agitație de la suprafață, unde cu greu înaintai din cauza valurilor și zonele mai adânci ale apei. Am hotărât să mă scufund si am înotat pe sub 3 metri de apa unde era mult mai liniște, curenții parca nici nu existau si puteam vedea bancurile de pești dansând grațios la picioarele mele. Am parcurs distanță in 10 minute, cu mici pauze de respirației la suprafața și am urcat in barcă alături de alți câțiva pasageri, care aflați in aceeași situație renunțaseră, si ei la veste.
Deși tremuram frenetic, am reușit sa ne mobilizam și sa-i tragem alături de noi pe cei aflați încă in apa. Odată urcați in barca am putut răsufla ușurați, cel puțin nu mai eram in apa rece ca gheata si cel mai important, trăiam. Dar emoțiile n-au trecut, trebuia sa ajungem la mal și cum bărcile de salvare nu veneau la pachet cu câte un echipaj, eram pe cont propriu, trebuia sa vâslim. “Dar nu știm sa vâslim!” s-a auzit din barca vecina. Am recunoscut acea voce și involuntar m-am întors către locul cu pricina. Când privirile noastre s-au întâlnit, totul a căpătat sens. Am zâmbit in timp ce căutam vâslele. “Pana la mal, veți învăța”, ne-au strigat de pe vapor. Și asta am făcut. Am vâslit, fiecare după propriile puteri și îndemânare. Cei care înotasem, știam că vâslitul – asemenea înotului – presupune sincronizarea mișcărilor, așa ca ne-am obișnuit destul de repede cu tactica.
Asta nu înseamnă ca a fost ușor, dar măcar aveam habar despre ce trebuie sa facem si ne puteam corecta mai repede traiectoria atunci când era cazul. Am format echipe de câte doi și vâsleam in schimburi. Cei ce nu se pricepeau prea bine la vâslit, unii au început sa ne imite mișcările, in timp ce alții au refuzat sa facă ceva in așteptarea unui echipaj care sa-i preia. Cu toții am reușit sa ajungem la mal intr-un fel sau altul, diferența a făcut-o timpul. Privind înapoi la cei care eram atunci, la deciziile pe care le-am luat și la reacțiile noastre, nu pot sa nu mă întreb cum a fost posibil? Dacă și cum am fi putut evita aceasta situație? Cum ar fi stat lucrurile dacă am fi cerut un translator?
Știu că n-am fost nici primii si nici ultimii care au trecut prin aceste încercări, iar șansele de a vă regăsi câtuși de puțin in această poveste sunt destul de mari pentru că tocmai v-am descris experiența mea in școala de nursing. Trebuie doar să asociați îmbarcarea mea cu înscrierea la cursurile AMG, vaporul cu școala postliceala, căpitanul și secundul cu diriginta si profesoara de medicină. Marea este multitudinea de informații, tehnici și termeni medicali cu care am fost nevoiți să ne luptăm si care de multe ori ne-au secătuit de vlagă.
Iar barca, barca de salvare este locul de munca in care ajungem mai devreme sau mai târziu , iar faptul că nu știm sa vâslim, denota anevoia cu care înaintam pe acest drum. Făcând aceste asocieri este lesne de înțeles că furtuna reflectă emoțiile trăite, obstacolele întâlnite, greșelile făcute, dar mai ales modalitatea prin care am reușit să mă redresez pe parcursul anilor de studiu. Le vom descoperii împreuna in rândurile următoare, dar înainte de a continua acest articol, vreau să vă lansez provocarea de a afla identitatea instructorului de bord și care era rolul său. Dacă vreți sa mergem si mai departe: Cine credeți că se afla în spatele vocii pe care am recunoscut-o in timp ce ne aflam in barcă? Răspunsurile, vă vor surprinde! Sau poate nu!
Pare o asociere exagerată? Depinde din ce perspectiva privim lucrurile. Iat-o pe a mea!
De la entuziasm la agonie. Cum am pierdut controlul
Cred că vă e clar faptul că începutul experienței mele nu a fost unul tocmai ușor.
Plecasem de acasă cu entuziasm, dar in același timp cu emoțiile firești oricărui nou început, atunci când nu știi exact la ce sa te aștepți. Aceste emoții s-au intensificat semnificativ in momentul in care mi-am îndreptat pentru prima dată privirea si atenția către noii colegi de clasă. Privindu-i, am avut impresia că sunt mai experimentați, mai competenți, mai inteligenți și mai puternici decât mine. Am făcut greșeala de a mă compara cu ceilalți colegi, care păreau să aibă încredere și determinare la fiecare pas. Intimidată de aparențele lor sigure, m-am simțit ca o umbră a sinelui meu autentic. Îndoielile m-au sufocat, iar teama de a eșua mi-a răpit încrederea, curajul si determinarea.
O alta greșeală a fost ca m-am lăsat influențată de opiniile si experiențele celor din jur. Când le-am împărtășit prietenilor și cunoscuților dorința de a urma aceste cursuri, am fost întâmpinată in mare parte cu avertismente bine intenționate, dar pline de negativitate. “Pentru ce atâta bătaie de cap”, “ce-ți mai trebuie”, “stresul este prea mare”, “nu mulți pot face fata, te vei convinge”, “Va fi foarte greu,” mi-au spus unii. Alții au povestit despre provocările extreme, presiunea constantă și posibilități limitate de succes. Câțiva, aveau așteptări mari de la mine. Vorbele celor care îmi spuseseră că este foarte greu îmi răsunau in minte ca un ecou interminabil ce mă împiedica să văd realitatea. Ba mai mult, aceste vorbe s-au agățat de mine ca o umbră persistentă, amplificând îndoială și nesiguranță pe care o aveam deja. Vorbele lor, deși nevinovate, menite cumva să mă pună in gardă, să mă pregătească asupra provocărilor ce vor urma pentru a știi cum să abordez situația, au făcut exact opusul. Alegând să le ascult, am lăsat ca aceste voci să se strecoare în mintea mea alimentându-mi teama că nu aș putea reuși. Imaginația mi-a fost dominată de scenarii de eșec și de dificultăți nesfârșite. Cu fiecare pas pe care îl făceam în noul mediu, pesimismul părea să devină tot mai puternic. Încă de la început, am simțit presiunea așteptărilor celor din jur. Această presiune a făcut ca frica de a nu răspunde acestor așteptări să devină o prezență constantă în mintea mea.
M-am îndoit constant de mine, m-am întrebat dacă voi fi suficient de bună, dacă voi reuși să fac față rigorilor academice și dacă voi putea într-adevăr să devin o asistentă medicală competentă. Am ales să mă lăs ghidată de aceste temeri, îngrijorându-mă în mod constant de ceea ce ceilalți ar putea gândi despre performanțele mele. Am început să compar în mod obsesiv ceea ce făceam cu ceea ce alți colegi realizau. Cu toate că au existat momente de triumf, eu am continuat să mă concentrez pe cele mai mici erori sau neajunsuri. Acest comportament autodistructiv m-a ținut captivă într-un ciclu nesfârșit de îndoială și autosabotaj.
Încă din primele zile, am fost expusă la o cantitate impresionantă de informații și cunoștințe complexe. În încercarea de a face față acestui volum mare de materie, pentru ca nu-mi cunoșteam stilul de învățare adecvat, memoram mecanic, doar pentru a obține note bune, în loc să înțeleg ce studiez. Am petrecut ore nesfârșite citind și reluând informațiile în speranța că această abordare mă va ajuta să obțin rezultate bune. Aveam o memorie bună și inițial am avut succes în obținerea unor calificative decente, dar curând am observat că această abordare nu m-a ajutat să înțeleg cu adevărat subiectele, lucru care a dus la o lipsă de conexiune între ceea ce studiam și cum puteam aplica informațiile în practică.
N-am cerut sau n-am acceptat ajutorul din partea colegilor și profesorilor. Poate nici nu l-am oferit. Mi se părea că dacă ceream ajutor, ar fi însemnat să-mi recunosc slaba pregătire, m-ar fi făcut să par mai puțin competentă în fața celorlalți și ar fi putut râde de mine. Am încercat să rezolv toate problemele singură și să înfrunt provocările fără să împărtășesc îngrijorările mele. Acest lucru m-a dus către o izolare progresivă. Îmi consideram colegii rivali și profesorii dușmani. Eram reticentă în a oferi sprijin colegilor din cauza competitivității dintre noi pe care o duceam la extrem, aproape de limita absurdului. Mă temeam că dacă ofer cursul unui coleg care a lipsit de la ore sau o simpla idee de referat, acest lucru îl va face să se descurce mai bine ca mine, sa obțină note mai bune. Dar neglijam faptul că munca depusă in învățarea acelui curs sau in scrierea referatului ii aparținea în totalitate si nu aveam nici un drept să i-o contest sau să mi-o atribui.
Îi percepeam pe profesori ca pe niște torționari ce-și alimentau ego-ul hrănindu-se cu suferința noastră produsă de dificultățile în care ne plasau în mod deliberat, deși scopul lor era să ne ajute să învățăm.
Aveam un program haotic, nu prioritizam eficient, începeam mai multe lucruri si nu terminam niciunul. În primele etape ale școlii, am fost ambițioasă și dornică să demonstrez că pot realiza orice. Încercam să jonglez între job, orele de curs, sesiuni de studiu, proiecte și sarcini personale. Am început să mă implic în proiecte multiple, să iau asupra mea mai multe responsabilități și să mă întind la maximum pentru a îndeplini așteptările mele și ale celor din jur. Au fost momente în care am subestimat volumul de muncă și complexitatea anumitor sarcini. M-am trezit adesea lucrând până târziu în noapte, încercând să recuperez din întârzierea acumulată.
Curând, am realizat că acest mod de gestionare a timpului era nesustenabil pe termen lung și îmi afecta sănătatea fizică și mentală. Am simțit că nu mai aveam timp pentru mine, pentru activitățile pe care le iubeam sau pentru relaxare. Mă simțeam adesea copleșită, obosită și lipsită de resurse pentru a face față cerințelor multiple. În cele din urmă, am început să simt frustrare pe măsură ce mă împotmoleam în propriile obstacole.
Vă amintiți ora petrecută în compania instructorului de bord? El avea menirea de a ne oferi metodele de prevenire, conștientizare si combatere a acestor greșeli si a repercusiunilor aferente. Faptul că n-am acordat importanță vestelor de salvare crezând că în acel moment nu ne sunt de folos si că este suficient să știm de existența lor, a fost greșeala capitală. Ignorându-l, am ratat ocazia de a înțelege încă de la început motivele din spatele gândurilor și acțiunilor mele, emoțiile și nevoile mele personale, dar mai ales metodele prin care puteam combate efectele neplăcute ale acestora.
Dacă nu ați descoperit deja, surprinzător sau nu, instructorul de bord este profesorul de psihologie, iar italiana pe care o vorbea sunt definițiile si clasificările abilitaților ce trebuia să le deținem, să le dezvoltam și să le folosim pentru a ne ajuta să trecem mai ușor prin școala si pe care am decis să-l ignoram si să nu cerem detalii. Fie din orgoliu, aroganță, nepăsare sau pentru că ne simțeam deja copleșiti de celelalte discipline pe care le consideram mult mai importante. Sau poate pentru că n-i se spusese de prea multe ori că acestea ne vor fi de folos mai mult la viitorul loc de munca, acolo unde se presupune ca le vom înțelege mecanismul de funcționare și vom prinde experiența in a le folosi pe măsura ce interacționăm cu pacienții.
Drumul pana la mal este modul și timpul necesar in care ajungem sa dezvoltam aceste abilitați. Iar faptul că nu știm să vâslim, denota anevoia cu care înaintam pe acest drum, lucru care se reflecta in primul rând asupra noastră și mai apoi in calitatea relațiilor ce le stabilim cu personalul medical, pacienții și aparținătorii. Pentru a le putea deprinde si aplica eficient este nevoie de timp, efort si suport. Problema este că simpla enumerare a unor definiții și clasificări, fără exemplificări practice nu este suficientă pentru a le stăpânii. E ca și cum ar trebui sa pot conduce un automobil doar pentru că îi cunosc părțile componente. Faptul că purtam vesta de salvare nu a fost suficient să mă salvez, era doar o metodă de a mă menține pe linia de plutire in încercarea de a mă obișnui cu apa. Pentru a înainta a fost nevoie să înot, iar faptul că știam să înot m-a ajutat ulterior să-mi dau seama mult mai repede cum să vâslesc. La fel se întâmplă și in cazul acestor abilitați. Nu este suficient să le cunosc definițiile si clasificările. Pentru a le putea aplica in mod corespunzător, aceaste abilitățile trebuie să facă parte integrală din mine, să le înțeleg si să le aplic mai întâi pe propriile situații pentru a reuși sa le folosesc cu succes spre a-i ajuta pe ceilalți.
La începutul studiilor, psihologia părea să fie o materie periferică, un subiect interesant, dar nu atât de relevant, cel puțin in timpul școlii. Deși știam ce presupune și beneficiile pe care m-i le poate aduce- psihologia fiind una din veche mele pasiuni- sub impulsul momentului mi-am pierdut din vedere obiectivul și m-am lăsat purtată de valul de incertitudini si negativități generate de grup. Acest lucru s-a dovedit a fi fatal pentru bunul mers al lucrurilor, sfârșind prin a-mi subestima potențialul și a mă încurca în spirala negativă a temerilor și îndoielilor. Concentram eforturile mele pe învățarea aspectelor tehnice și a cunoștințelor medicale, subestimând impactul mental și emoțional pe care această experiență îl are asupra mea.
Toate aceste aspecte m-au făcut să exagerez obstacolele, trăirile, emoțiile, si să-mi subestimez capacitățile. Cel mai mic impas îmi părea o piatră de moară. Mă consideram o victima și așteptam să fiu salvată. Găseam neajunsuri in orice și aveam grijă să mă plâng tot timpul, dând astfel satisfacție celor ce nu vroiau ca eu să reușesc și descurajându-i la rândul meu pe cei ce doreau să urmeze această cale. Mă resemnasem cu gândul că așa trebuie să fie și eram gata să renunț, când,…..
De unde a venit salvarea
……intr-un moment de introspecție, încercând să găsesc o justificare pentru fuga mea, m-am trezit contemplând asupra motivului aflat în spatele deciziei mele de a mă înscrie in acest program. Inițial, fusese un impuls de moment, o provocare pe care instinctul mă îndemnase să o accept. Nu o făcusem (doar) pentru bani, statut social sau pentru a impresiona pe cineva – știam deja că aceste aspecte nu sunt cele mai bune motivații atunci când trebuie să iau decizii. În plus, niciunul dintre acestea nu-mi lipseau. Am acceptat-o pentru că îmi oferea in primul rând satisfacție personală și era o altă modalitate prin care puteam face o diferență reală în viețile celorlalți. M-am întrebat apoi, dacă abandonul este cea mai bună soluție, care au fost cauzele pentru care am ajuns in acest punct și cine erau vinovații? Dacă si cum mai puteam salva situația? Acela a fost momentul în care m-am redescoperit.
Am reușit să fac acest lucru ajutându-mă de o tehnică care deși o foloseam zilnic, nu-i acordam suficientă importanță. O abilitate pe care cu toții o folosim, atunci când mergem la cumpărături, ne stabilim vacanța, când planificam bugetul, citim cărți, vizionam filme sau urmărim știri. Dar acest lucru are loc cumva la nivelul subconștientului și de multe ori superficial. Ca drept dovada, câți dintre d-voastră au realizat până la acest punct că întrebările pe care le-am pus si analizele pe care le-am făcut pe parcursul acestui text fac parte din procesul gândirii critice? Sunt convinsă că relatările mele v-au făcut să vă puneți propriile întrebări și să faceți propriile analize. Dar ați făcut-o pur și simplu, fără să vă propuneți “hai să analizez critic acest text”. Pentru a dezvolta această abilitate, a trebuit să conștientizez momentele în care foloseam în mod implicit gândirea critică. Făcând acest lucru, am găsit modalități prin care să-mi pot exersa si amplifica nivelul la care fac aceste analize. In timp ce scriu aceste rânduri îmi exersez gândirea critică. Citind și recitind fiecare frază și întrebându-mă dacă voi reuși să mă fac înțeleasă de un număr cât mai mare de cititori, îmi exersez și îmbunătățesc nu doar gândirea critica, ci și modul in care comunic, empatizez și creez. Prin simplul fapt că citiți acest text vă dezvoltați aceleași abilitați și alte câteva.
Pentru mine, totul s-a schimbat când am început să pun sub semnul întrebării propriile decizii, acțiuni, obiceiuri și moduri de gândire. Punându-mi întrebările corecte, analizând opțiunile disponibile, evaluând avantajele și dezavantajele si încercând să anticipez consecințele fiecăreia in funcție de circumstanțe, am reușit să-mi evaluez obiectiv situația, sa disting realitatea de fantezie, adevarul de minciuna, sa înțeleg ceea ce simt si de ce, sa-mi descopăr prejudecățile si sa mă detașez de ele. Am reușit să-mi cunosc atuurile, să-mi accept slăbiciunile și să caut modalități de a evolua și de a mă îmbunătății. Am învățat că gândirea critică nu este doar un concept abstract și nu se referă doar la a pune la îndoială informațiile, ci și la a căuta răspunsuri și soluții în mod activ. Mi-a fost de ajutor în situațiile tensionate și solicitante, mi-a arătat cum să înțeleg mai bine motivele și implicațiile acțiunilor mele, reacțiile și comportamentul nostru în situații de criză, și a avut un impact semnificativ asupra modului în care m-am raportat la lumea din jurul meu. M-a ajutat să-mi dezvolt empatia, să-mi îmbunătățesc abilitățile de comunicare și organizare, să-mi dezvolt încrederea în mine, să recunosc semnele de epuizare și să îmi acord timp pentru a mă regenera. Mi-a arătat că deși ii vedeam pe colegii mei mai puternici, mai capabili, mai încrezători, toți, indiferent de mediul social, cultural sau academic din care proveneam, trăiam aceleași emoții, aveam aceleași temeri si eram la fel de speriați de necunoscutele noului început. Privind din diverse perspective, am realizat că acest “greu” de care mă avertizaseră mulți are intensitate diferită si stârnește reacții diferite pentru fiecare persoana în parte. Ceea ce unii considerau dificil, eu puteam găsi interesant și accesibil. Unde alții se descurcau cu ușurință, eu întâmpinam dificultăți. Astfel, am înțeles că percepția asupra dificultății este subiectivă și poate fi influențată de experiențele și abilitățile fiecărui individ. Asta m-a ajutat să îmi ajustez perspectiva, să mă concentrez asupra propriei mele experiențe, să nu mă las afectată de opiniile și comentariile altora și să îmi păstrez încrederea în propriile mele abilități.
Descoperirea stilului meu de învățare a fost un moment de triumf personal. După ce am încercat mai multe moduri de abordare in învățarea conceptelor medicale, am ales să învăț logic astfel încât să înțeleg esența subiectelor, în loc să le memorez mecanic. Nu am mai memorat doar concepte, ci am căutat să înțeleg motivele din spatele diagnosticelor și să găsesc cele mai potrivite abordări pentru fiecare situație. Am realizat că învățarea este o călătorie continuă și că adevărata reușită constă în perseverență, dezvoltare personală și sprijinul unei comunități unite.
Pe parcursul acestei călătorii, am înțeles că notele nu înseamnă totul. Ele sunt doar o parte din poveste și nu reflectă în întregime eforturile, dezvoltarea și abilitățile noastre. Am realizat că fiecare efort depus pentru a învăța și a deveni mai bună în ceea ce fac este o realizare în sine și că succesul în acest domeniu nu poate fi măsurat doar prin cifrele de pe hârtie, ci este influențat de multiple aspecte care definesc ceea ce înseamnă cu adevărat să fii un profesionist în îngrijirea medicală. De relațiile pe care le construiesc și impactul pe care îl am asupra pacienților și comunității. Am învățat că fiecare persoană are propriul ritm de învățare și punctele sale forte si nu trebuie să mă compar cu ceilalți sau să mă definesc raportându-mă la notele lor.
Prin concentrarea asupra propriei mele creșteri și dezvoltări, am reușit să scap de anxietatea legată de performanță și să mă axez pe procesul învățării în sine. Am recunoscut că învățarea implică erori și că acestea sunt oportunități tot de a învăța. Această înțelegere a adus o perspectivă mai sănătoasă și mai echilibrată asupra învățării și mi-a permis să mă bucur cu adevărat de călătoria mea în lumea medicală. În loc să mă simt vulnerabilă fața nevoii de ajutor, am început să văd această acțiune ca pe un act de curaj și de maturitate. Am învățat că a cere ajutor nu este un semn de slăbiciune, ci un act de înțelepciune. Nu înseamnă că sunt mai puțin capabilă, ci că sunt dispusă să învăț și să cresc. Am realizat că suntem în aceeași barcă și că sprijinul reciproc ne poate ajuta să navigăm mai ușor prin provocările academice și practice. Am înțeles că nimeni nu poate avea toate răspunsurile sau soluțiile și că fiecare persoană are propriile abilități și cunoștințe și că putem învăța unii de la ceilalți. Din inamici, colegii mi-au devenit camarazi. Privindu-i ca pe aliați, profesorii au devenit oameni minunați, ce au încercat in permanență să ne susțină și să ne îndrume, reușind să ne mențină moralul pe linia de plutire. Ne-am dat seama că dacă nu puteam face echipă in antrenament, nu am fi reușit sa colaboram eficient nici in viitorul colectiv medical din care urma sa facem parte. Renunțând la izolare, obstacolele insurmontabile au devenit noi oportunități de învățare.
Înțelegerea că timpul meu era prețios și că trebuia să îl investesc în mod inteligent a fost o lecție esențială. Cu o abordare mai disciplinată și o planificare eficientă, am putut să prioritizez fiecare sarcină în mod adecvat, astfel încât să obțin rezultatele dorite fără a mă simții copleșită. Explorând diferite metode și tehnici mi-am îmbunătățit abilitățile de planificare, stabilind un program zilnic cu ore pentru studiu, cursuri, activități personale și timp de odihnă. Am reușit să identific sarcinile de prioritate ridicată, să le abordez înaintea celorlalte și să spun “nu” la activități sau solicitări care nu îmi serveau obiectivele sau nu contribuiau la bunăstarea și dezvoltarea mea. Am început să împart sarcinile mari în etape mai mici și să setez termene limită realiste pentru fiecare etapă. Aceasta nu numai că m-a ajutat să evit sentimentul copleșitor al unei sarcini imense, dar și să mă simt în control și mai motivată să lucrez în mod constant. Am învățat că planificarea riguroasă a timpului meu nu înseamnă să renunț la flexibilitate, ci să creez un cadru care să mă ajute să prioritizez și să nu-mi neglijez nevoile.
Acum, privind retrospectiv, sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce mi-a oferit aceasta experiență. Nu am dobândit doar o diplomă, ci o forță interioară incredibilă. Emoțiile, îndoielile și greutățile pe care le-am întâlnit au devenit lecții prețioase și m-au ajutat să cresc și să mă dezvolt ca persoană. Emoțiile trăite în această călătorie au fost intense, dar am învățat să le transform în forțe motrice care să mă împingă mai departe. Frica și îndoiala au devenit combustibilul care îmi alimentează determinarea. În fiecare zi, aleg să fiu mai curajoasă, să mă ridic de fiecare dată când cad și să o fac dincolo de limitările autoimpuse. În momentele în care îndoiala îmi amenință determinarea, mă întorc mereu către motivul meu interior. Știu că trebuie să cred în mine și să cred în potențialul meu de a reuși. Îndoiala e doar o voce exterioară care încercă să mă împiedice să-mi ating visele. Am învățat că motivația din spatele a ceea ce fac mă poate purta prin cele mai grele momente, dar, cu abordarea corectă mă si ajută să trec peste ele. Nu vreau să spun că acest drum a devenit foarte ușor, ci mult mai accesibil.
Cred că vă amintiți scena din barcă cu vocea pe care am recunoscut-o si către care m-am întors in timp ce se plângea că nu știe să vâslească. Era aceeași voce care anunțase scufundarea vasului, aceeași persoană care se străduise să îmbrace vesta și care refuzase ajutorul, același chip pe care îl văzusem când fusesem trasă și ținută sub apă. Dar era o persoană sau o iluzie? Sau poate erau ambele. Privindu-l, am recunoscut în acel chip o parte din mine, din demonul meu interior care încerca să mă tragă din nou înapoi. Doar că de data aceasta, nu aveam să-i mai permit să dețină controlul. Psihologia și gândirea critică sunt instrumentele care m-au transformat dintr-o persoană vulnerabilă într-un caracter puternic. A fi puternică a însemnat să mă lupt cu demonii mei interiori, să mă confrunt cu frica și să fac față adversităților cu capul sus.
M-a făcut să înțeleg că viața însăși este o provocare continuă și că înfruntarea adversităților este cheia către evoluție și împlinire. A trebuit să accept că nu pot controla totul, dar pot controla modul în care reacționez la situațiile dificile. Asta nu înseamnă că nu mai fac greșeli. Nu, asta înseamnă că am învățat să înțeleg unde greșesc, să găsesc soluții constructive pentru a mă îmbunătăți și să mă întreb constant “Ce pot face mai bine?”.
Psihologia m-a învățat să fiu mai conștientă de gândurile și emoțiile mele și m-a ajutat sa le gestionez. Am devenit propriul meu mentor, nu am mai lăsat ca opinia altora să-mi dicteze drumul, să-mi spună cine sunt și ce pot realiza. Am învățat că nu trebuie să fiu prizoniera unor limite autoimpuse și că puterea de a controla propriile reacții și de a-mi înfrunta temerile vine din interiorul meu. In prezent, mă concentrez pe propria mea evoluție, îmi impun standarde înalte și îmi urmez propriul drum, indiferent cât de greu ar fi.
Sper să găsiți în această relatare un punct de sprijin în depășirea eventualelor obstacole aflate in calea atingerii țelului vostru și să vă ajute sa (re)câștigați încrederea in propriile abilitați. In continuare voi încerca sa expun acest proces al gândirii critice intr-o alta maniera care sa va ofere o bază de plecare pentru cei interesați in dezvoltarea lui.
Când si cum am aplicat gândirea critica
Gândirea critica m-a ajutat să-mi evaluez obiectiv fiecare opțiune pentru a putea lua decizia cea mai avantajoasa in multe situații, printre care:
- alegerea metodei de învățare,
- organizarea eficientă a timpului,
- elaborarea planului de îngrijire,
- stabilirea diagnosticelor de nursing,
- prioritizarea pacienților,
- autoevaluarea celorlalte abilitați precum comunicarea, empatia, organizare si rezolvarea problemelor.
Deși este un proces complex, ce implica cunoașterea și îmbinarea mai multor elemente precum logica, argumentare, atribuții si valori, experiențele si informațiile acumulate pe parcursul vieții noastre, găsisem o modalitate de al înțelege mai bine după ce, într-un joc, întruchipasem rolul unui detectiv ce trebuia sa caute indicii, sa stabilească veridicitatea informațiilor și sa facă legăturile între informații pentru a rezolva cazul. Doar ca de data aceasta mă consideram si victimă. Trebuia sa fiu cât mai obiectiva. Prima etapa era sa stabilesc problema și motivul din spatele ei. A doua etapă era să adun toate informațiile relevante, precum un detectiv colectează dovezi, pentru a avea o imagine clară a situației. Apoi, urma etapa a treia, în care trebuia să analizez cu atenție fiecare detaliu și să pun întrebări, la fel cum detectivul ar întreba martorii si ar interoga suspecții. A patra etapă m-a condus spre evaluarea diferitelor scenarii și posibile soluții, precum un detectiv examinează diverse ipoteze pentru a rezolva cazul. În cele din urmă, a cincea etapă consta în formularea unei concluzii temeinice bazate pe dovezi solide, similar cu momentul în care un detectiv rezolvă cazul și identifică vinovatul.
Iată un exemplu cu câteva dintre întrebările care le-am folosit in situația mea:
**Etapa 1: Identificarea și definirea problemei**
1. De ce am ales această cale?
2. Ce anume mă face să simt că renunțarea la școala de nursing este o opțiune?
**Etapa 2: Analiza și evaluarea informațiilor**
3. Este acesta un motiv întemeiat pentru care merită să continui?
4. De ce vreau să renunț?
5. Cât de real este acest „greu”? Cum am ajuns la această concluzie? Este a mea sau a celorlalți?
6. Este renunțarea o soluție? Cum mă afectează renunțarea?
7. Ce dovezi sau informații concrete am pentru a susține că este greu sau că trebuie să renunț?
8. Care sunt consecințele pozitive și negative ale renunțării?
9. Ce resurse și sprijin am la dispoziție pentru a face față dificultăților?
**Etapa 3: Identificarea și evaluarea opțiunilor**
10. Cum altfel pot rezolva această problemă?
11. Ce alternative concrete am în afară de renunțare?
12. Care sunt avantajele și dezavantajele fiecărei opțiuni?
13. Ce resurse suplimentare pot căuta pentru a face față provocărilor?
14. Care sunt valorile și obiectivele mele personale și cum se aliniază cu opțiunile disponibile?
**Etapa 4: Luarea deciziei**
15. Care dintre opțiuni pare cea mai potrivită pentru mine?
16. Ce avantaje și dezavantaje anticipez în urma deciziei mele?
**Etapa 5: Implementarea și evaluarea deciziei**
17. Cum voi pune în aplicare decizia pe care ai luat-o?
18. Cum voi evalua dacă decizia mea a fost sau nu corectă în timp?
19. Cum voi ajusta acțiunile mele în funcție de evoluția situației?
Tips&Tricks:
- analizați in profunzime cauzele propriilor simptome precum o durere de cap; mai mult decât “cred că m-a tras curentul”
- vizionați filme cu tematică medicală, urmăriți dialogul dintre personaje și logica din spatele fiecărei întrebări,
- dacă aveți abonament la o platformă de striming, puneți pauză filmului și încercați sa răspundeți înaintea personajului
- la predarea lecțiilor, puneți profesorilor cât mai multe întrebări, încercați să stabiliți gradul de prioritate in tratarea fiecărei afecțiuni și care sunt primele intervenții necesare. Acest lucru vă va ajuta mai târziu să stabiliți prioritatea in tratarea pacienților.
- puneți întrebări asistenților când sunteți in stagiul de practică. Fiți atenți la modul in care formulați întrebările, dar mai ales multumiți pentru răspuns. De obicei, oamenii tind să continue sa detalieze răspunsul, dacă simt ca timpul lor este apreciat, și vă vor ajuta ori de câte ori este nevoie 😉
- organizați dezbateri la clasă cu tematică medicală.
Autor: Emilia Grigorie
Pentru verificarea cunoștințelor, abonează-te pe Platforma de Teste Grilă AMG cu peste 4000 de Teste Grilă și simulator examen pentru a trăi experiența unui examen https://grile.paginadenursing.ro