Amiloidul este o substanță proteică anormală, insolubilă, care se depune în spațiile extracelulare ale țesuturilor sub formă de fibrile. Depozitele se pot forma local sau sistemic și pot comprima structurile normale, reducând treptat funcția organului afectat. În laborator, amiloidul are aspect caracteristic la colorația Congo roșu și birefringență verde la lumină polarizată. Clinic, termenul apare în legătură cu amiloidoza, o boală de depozit în care rinichiul, inima, ficatul, tubul digestiv, nervii periferici sau pielea pot fi implicate.
Manifestările depind de localizare: proteinurie și edeme în afectarea renală, insuficiență cardiacă restrictivă sau tulburări de ritm în afectarea cardiacă, hepatomegalie, diaree, malabsorbție, scădere ponderală ori neuropatie periferică. Există forme asociate cu inflamații cronice, boli hematologice, dializă pe termen lung sau mutații ereditare. Pentru AMG, amiloidul nu este un diagnostic de sine stătător, ci un indiciu histopatologic care explică de ce un organ devine rigid, mărit sau insuficient funcțional.
În îngrijire, asistentul urmărește semnele de retenție hidrosalină, tensiunea arterială, diureza, dispneea, oboseala, greutatea zilnică și toleranța la tratament. La pacienții cu biopsie renală, hepatică sau de grăsime abdominală se respectă pregătirea, monitorizarea sângerării și educația privind repausul. Se raportează rapid scăderea diurezei, edemele importante, dispneea progresivă, palpitațiile, hipotensiunea sau agravarea bruscă a stării generale, deoarece pot indica afectare cardiacă ori renală semnificativă.