Amimia este reducerea sau absența expresiei feței, cu aspect de „față inexpresivă” ori „mască”. Pacientul pare să nu transmită emoții prin mimică: clipește rar, zâmbește puțin, fruntea și obrajii se mișcă discret, iar reacțiile faciale nu corespund întotdeauna situației. Termenul apare frecvent în neurologie și psihiatrie. Poate fi întâlnit în boala Parkinson, în sindroame parkinsoniene induse de medicamente antipsihotice, în depresie severă, schizofrenie cu afect aplatizat, catatonie sau după unele leziuni cerebrale.
Observarea amimiei este importantă deoarece poate orienta evaluarea stării neurologice și psihice. În boala Parkinson, amimia se poate asocia cu bradikinezie, tremor de repaus, rigiditate, mers cu pași mici și voce monotonă. În depresie, expresia săracă poate apărea împreună cu tristețe persistentă, încetinire psihomotorie, insomnie sau idei de inutilitate. La pacientul tratat cu neuroleptice, apariția feței imobile, a rigidității și a mișcărilor lente poate sugera reacții extrapiramidale care trebuie comunicate medicului.
Amimia nu trebuie confundată cu paralizia facială periferică: în paralizie se observă asimetrie, căderea colțului gurii și imposibilitatea de a închide ochiul pe o parte, pe când în amimie expresia este redusă de obicei bilateral. Asistentul medical notează aspectul feței, contactul vizual, vorbirea, mobilitatea, medicația administrată și modificările față de starea obișnuită. Se raportează rapid asocierea cu tulburări de conștiență, rigiditate marcată, febră, debut brusc al asimetriei faciale sau idei suicidare, deoarece aceste situații pot indica urgențe neurologice sau psihiatrice.