Anacrotul reprezintă porțiunea ascendentă a undei de puls arterial, adică faza în care presiunea crește rapid după sistola ventriculară stângă și sângele este împins în aortă. Termenul este folosit mai ales în fiziologie, cardiologie și în interpretarea graficelor de puls, sfigmogramelor sau curbelor hemodinamice. În mod normal, această urcare este relativ abruptă, pentru că ventriculul stâng ejectează sângele cu forță, iar pereții arteriali se destind elastic.
Un anacrot modificat poate sugera o problemă de ejecție ventriculară sau o obstrucție la ieșirea sângelui din inimă. De exemplu, în stenoza aortică severă, pulsul poate deveni lent crescător, cu amplitudine mică, deoarece sângele trece greu prin valva aortică îngustată. În alte situații, cum sunt stările hiperdinamice, febra sau anemia importantă, unda poate fi mai amplă și mai rapidă. Pentru elevii AMG, noțiunea ajută la înțelegerea diferenței dintre pulsul simțit la palpare și explicația lui fiziologică.
În îngrijire, asistentul nu diagnostichează forma anacrotului, dar observă calitatea pulsului: frecvență, ritm, amplitudine, simetrie între membre și asocierea cu dispnee, durere toracică, amețeală sau hipotensiune. Un puls slab, întârziat, neregulat sau diferit între cele două brațe trebuie comunicat medicului, mai ales la pacient cu suflu cardiac, sincopă, durere toracică, insuficiență cardiacă sau monitorizare postoperatorie cardiovasculară. Termenul se deosebește de catacrot, care descrie ramura descendentă a undei de puls.