Auscultația pulmonară este metoda clinică prin care se ascultă, cu stetoscopul, zgomotele produse de trecerea aerului prin căile respiratorii și prin plămâni. Examinarea se face comparativ, pe zone simetrice ale toracelui anterior, posterior și lateral, cu pacientul așezat sau ridicat dacă starea permite. Pacientul este rugat să respire lent și profund pe gură, iar examinatorul urmărește intensitatea murmurului vezicular, simetria ventilației și apariția zgomotelor supraadăugate. Pentru un AMG, auscultația este o abilitate practică importantă în evaluarea dispneei, tusei, febrei, durerii toracice sau a pacientului imobilizat.
Sunetele normale includ murmurul vezicular, mai fin și predominant inspirator, și respirația bronșică în zonele centrale. Modificările pot orienta îngrijirea: ralurile crepitante apar frecvent în pneumonie, edem pulmonar sau atelectazie; wheezingul sugerează îngustarea bronhiilor, ca în astm sau BPOC; ronhusurile pot indica secreții în căile aeriene mari; diminuarea sau absența zgomotelor respiratorii poate apărea în pneumotorax, revărsat pleural, obstrucție bronșică sau ventilație superficială. Se notează localizarea, momentul apariției în inspir sau expir și dacă se modifică după tuse.
Asistentul pregătește pacientul, asigură intimitatea și încălzirea diafragmei stetoscopului, observă frecvența respiratorie, saturația, utilizarea mușchilor accesorii, culoarea tegumentelor și toleranța la examinare. Se anunță rapid medicul când auscultația se asociază cu dispnee severă, cianoză, saturație scăzută, durere toracică, asimetrie bruscă a zgomotelor respiratorii sau raluri extinse la un pacient cu agravare clinică. O greșeală frecventă este ascultarea peste haine groase sau doar pe partea anterioară a toracelui, ceea ce poate omite modificări bazale importante.