Azoturia înseamnă prezența sau eliminarea crescută în urină a substanțelor azotate rezultate din metabolismul proteinelor, în special uree, acid uric, creatinină și alți produși de degradare. Termenul se folosește mai ales în interpretarea analizelor de urină și a echilibrului metabolic, nu ca diagnostic izolat. Valorile pot crește după aport proteic mare, febră, catabolism intens, arsuri, traumatisme, efort muscular sau în boli care modifică funcția renală și eliminarea produselor azotate.
În practica medicală, azoturia trebuie corelată cu ureea și creatinina serică, diureza, densitatea urinară, hidratarea pacientului, pierderile digestive, tratamentele administrate și dieta. La un pacient deshidratat, urina concentrată poate modifica interpretarea; la unul cu insuficiență renală, eliminarea urinară poate fi inadecvată chiar dacă produșii azotați cresc în sânge. De aceea este utilă diferențierea față de azotemie, care se referă la creșterea compușilor azotați în sânge.
Asistentul medical urmărește cantitatea de urină pe 24 de ore, aspectul urinei, aportul de lichide, vărsăturile, diareea, febra, edemele și semnele de confuzie sau fatigabilitate la pacienții cu afectare renală. În recoltare contează recipientul corect, respectarea intervalului pentru urina pe 24 de ore când este cerută și notarea medicației relevante. Se raportează prompt oliguria, anuria, creșterea edemelor, dispneea, mirosul uremic, tulburările de conștiență sau valori biologice care sugerează agravarea retenției azotate.