Hipoxemia înseamnă scăderea presiunii parțiale a oxigenului în sângele arterial, de obicei apreciată prin PaO2 la gazometrie sau prin saturația periferică a oxigenului măsurată cu pulsoximetrul. Nu este același lucru cu hipoxia: hipoxemia descrie sângele insuficient oxigenat, iar hipoxia descrie suferința țesuturilor care primesc prea puțin oxigen. Poate apărea în pneumonie, astm sever, BPOC, edem pulmonar, embolie pulmonară, atelectazie, traumatisme toracice, anemie severă asociată sau la pacienți ventilați inadecvat.
Clinic, pacientul poate prezenta dispnee, tahipnee, cianoză, agitație, anxietate, confuzie, transpirații, tahicardie sau scăderea toleranței la efort. La vârstnici și la pacienți neurologici, hipoxemia se poate manifesta discret, prin somnolență, dezorientare sau agravarea stării generale. Pentru asistentul medical contează poziționarea pacientului, verificarea permeabilității căilor aeriene, monitorizarea SpO2, frecvenței respiratorii, pulsului și tensiunii arteriale, precum și observarea răspunsului la oxigenoterapie conform indicației medicale.
Se raportează rapid scăderea saturației sub limita stabilită în planul de îngrijire, cianoza, efortul respirator marcat, alterarea stării de conștiență sau imposibilitatea menținerii oxigenării în ciuda administrării de oxigen. Pulsoximetria poate fi influențată de perfuzie periferică slabă, frig, lac de unghii, mișcare sau intoxicație cu monoxid de carbon, de aceea valorile se corelează cu aspectul pacientului și, când este necesar, cu gazometria arterială.