Hipoxia înseamnă insuficiența oxigenului disponibil pentru celule și țesuturi. Poate apărea prin oxigenare pulmonară deficitară, transport redus al oxigenului în sânge, circulație inadecvată sau incapacitatea celulelor de a utiliza oxigenul. Exemple frecvente sunt pneumonia, criza de astm, BPOC decompensat, edemul pulmonar, embolia pulmonară, anemia severă, șocul, stopul cardiac, intoxicația cu monoxid de carbon sau sepsisul. Hipoxia nu este identică mereu cu hipoxemia: hipoxemia descrie oxigen scăzut în sângele arterial, în timp ce hipoxia se referă la efectul asupra țesuturilor.
Manifestările depind de cauză și severitate. Pacientul poate avea dispnee, tahipnee, tahicardie, anxietate, neliniște, confuzie, cefalee, cianoză, transpirații reci, oboseală extremă sau alterarea stării de conștiență. La vârstnici, primul semn poate fi confuzia bruscă. La pacientul cu intoxicație cu monoxid de carbon, pielea poate să nu fie cianotică, iar pulsoximetria poate fi înșelătoare. Monitorizarea include saturația periferică, frecvența respiratorie, pulsul, tensiunea arterială, temperatura, diureza și, când este indicat, gazometria arterială.
Îngrijirea urmărește menținerea căilor aeriene libere, poziționarea în semi-Fowler dacă nu există contraindicații, administrarea oxigenului conform prescripției sau protocolului de urgență și pregătirea pentru nebulizare, ventilație non-invazivă ori intubație la pacientul instabil. Asistentul raportează imediat saturația scăzută persistentă, cianoza, somnolența, confuzia progresivă, efortul respirator marcat, hipotensiunea sau durerea toracică. În documentare contează răspunsul la oxigen, debitul administrat, dispozitivul folosit și evoluția semnelor vitale.