Incontinența urinară este pierderea involuntară de urină, apărută atunci când mecanismele care controlează vezica, sfincterul uretral și planșeul pelvin nu mai mențin continența. Poate fi de efort, când urina se pierde la tuse, râs, ridicare sau strănut; de urgență, cu nevoie bruscă și greu de amânat de a urina; prin prea-plin, când vezica nu se golește complet; sau funcțională, când pacientul nu ajunge la toaletă din cauza mobilității, confuziei ori dependenței de îngrijire.
Cauzele frecvente includ infecția urinară, sarcina și nașterea, menopauza, adenomul de prostată, constipația, AVC-ul, diabetul cu neuropatie, boala Parkinson, diureticele, sedativele și limitarea mobilității la vârstnici. Incontinența nu trebuie considerată automat „normală” la bătrânețe, deoarece poate semnala retenție urinară, delir, infecție, afectare neurologică sau reacții medicamentoase.
În îngrijire, asistentul urmărește frecvența episoadelor, cantitatea aproximativă, mirosul și aspectul urinei, iritațiile perineale, aportul de lichide, febra, usturimea la micțiune și riscul de cădere în drum spre toaletă. Sunt utile programarea micțiunilor, accesul rapid la sonerie/toaletă, absorbante potrivite, igienă blândă, protecția pielii și educația pentru exerciții ale planșeului pelvin când pacientul le poate efectua. Se raportează rapid retenția dureroasă, hematuria, febra, confuzia apărută brusc, durerea lombară sau agravarea bruscă a pierderilor de urină.