Masajul cardiac extern este componenta principală a resuscitării cardiopulmonare și constă în compresii ritmice aplicate pe stern pentru a menține un flux minim de sânge către creier și inimă în stopul cardiac. Se inițiază când pacientul este inconștient, nu respiră normal și nu există semne de circulație. La adult, mâinile se așază în centrul toracelui, pe jumătatea inferioară a sternului, cu coatele întinse, iar compresiile se fac vertical, ferm și rapid, cu revenirea completă a toracelui după fiecare apăsare.
În practica actuală, ritmul recomandat este de aproximativ 100–120 compresii pe minut, cu adâncime de 5–6 cm la adult, evitând compresiile prea superficiale sau prea lente. Dacă salvatorul este instruit, compresiile se combină cu ventilații în raportul 30:2 până la sosirea echipei specializate sau conectarea unui defibrilator extern automat. În spital, asistentul poate recunoaște stopul, chema ajutor, începe compresiile, aduce defibrilatorul, pregăti oxigenul și materialele de urgență, apoi documenta ora evenimentului și intervențiile efectuate.
Masajul cardiac extern nu este același lucru cu masajul precordial sau cu palparea pulsului. Compresiile incorecte pe coaste, xifoid sau abdomen pot produce leziuni și nu asigură circulație eficientă. Totuși, în stop cardiac confirmat, întârzierea compresiilor este mai periculoasă decât riscul de fracturi costale. Se urmăresc semnele de revenire a circulației: mișcări, respirație normală, puls palpabil, creșterea saturației sau reacție la stimulare, iar orice întrerupere a compresiilor trebuie menținută cât mai scurtă.