Oxigenoterapia este administrarea de oxigen suplimentar unui pacient care are sau riscă să dezvolte hipoxemie, adică scăderea oxigenului din sângele arterial. Se poate realiza prin canulă nazală, mască simplă, mască Venturi, mască cu rezervor, sisteme cu flux înalt sau, în contexte speciale, prin ventilație mecanică. Alegerea dispozitivului depinde de gravitatea insuficienței respiratorii, cooperarea pacientului, ținta de saturație și indicația medicului. Oxigenul este un tratament, nu doar un element de confort.
Indicațiile frecvente includ pneumonie, criză de astm, BPOC decompensat, edem pulmonar, șoc, traumatisme, postoperator sau sedare cu risc respirator. La pacientul cu BPOC și retenție de dioxid de carbon, administrarea se face atent, de obicei cu ținte de saturație stabilite clar, deoarece oxigenul în exces poate agrava hipercapnia. La alte categorii, obiectivul este corectarea rapidă a oxigenării, în paralel cu tratamentul cauzei.
Asistentul medical verifică prescripția, debitul, dispozitivul, umidificarea dacă este necesară, poziția pacientului și permeabilitatea căilor aeriene. Se urmăresc SpO₂, frecvența respiratorie, efortul respirator, culoarea tegumentelor, starea de conștiență, toleranța măștii și integritatea pielii la nivelul nasului, urechilor sau obrajilor. Tubulatura se așază fără cuduri, iar sursele de foc sau fumatul sunt strict evitate, deoarece oxigenul întreține arderea.
Semnele care impun anunțare rapidă sunt scăderea saturației în ciuda administrării, somnolența nou apărută, confuzia, cianoza, respirația foarte rară sau foarte rapidă, durerea toracică și imposibilitatea pacientului de a tolera dispozitivul. Oxigenoterapia nu înlocuiește evaluarea cauzei dispneei; un pacient poate avea nevoie de bronhodilatatoare, diuretice, antibiotice, aspirație de secreții sau suport ventilator, în funcție de diagnostic.