Rigiditatea musculară este senzația sau constatarea obiectivă de mușchi încordați, greu de mobilizat, cu rezistență crescută la mișcare pasivă. Poate fi localizată, de exemplu la ceafă sau la un membru, ori generalizată. Mecanismele sunt diferite: spasm dureros după traumatism, contractură prin suprasolicitare, rigiditate extrapiramidală în boala Parkinson, hipertonie după accident vascular cerebral, tetanos, reacții medicamentoase sau tulburări metabolice. Termenul nu descrie doar „febră musculară”, ci o modificare a tonusului care poate avea semnificație clinică importantă.
Manifestările asociate orientează evaluarea. Rigiditatea cefei cu febră, fotofobie, vărsături sau alterarea stării de conștiență ridică suspiciune de meningită. Rigiditatea generalizată cu febră mare, transpirații și confuzie poate apărea în sindrom neuroleptic malign sau hipertermie malignă. În Parkinson, rezistența la mobilizare este constantă, uneori descrisă ca „roată dințată”, iar pacientul are mișcări lente, tremor și postură flectată. După AVC, rigiditatea se asociază cu deficit motor, spasticitate și risc de contracturi.
Asistentul medical observă localizarea, debutul, durerea, temperatura, mobilitatea articulațiilor, forța musculară, reflexele când sunt evaluate de medic, tratamentele recente și impactul asupra mersului, igienei sau poziționării. Îngrijirea include prevenirea escarelor, poziționare corectă, mobilizare blândă conform planului, administrarea tratamentului prescris și măsuri de siguranță la deplasare. Rigiditatea musculară se diferențiază de slăbiciune: în rigiditate mușchiul opune rezistență, în slăbiciune pacientul nu poate produce forță. Febra, redoarea cefei, convulsiile, disfagia, dispneea sau agravarea bruscă se raportează imediat.