Sedarea este o stare indusă, de obicei prin medicamente, în care pacientul devine mai calm, mai puțin anxios și poate avea un nivel redus de conștiență. Se folosește înaintea unor proceduri dureroase sau stresante, în endoscopie, imagistică intervențională, chirurgie minoră, terapie intensivă sau ventilație mecanică. Poate fi ușoară, când pacientul răspunde la voce și își păstrează reflexele de protecție, moderată, când răspunsul este mai lent, sau profundă, când stimularea trebuie să fie mai puternică și respirația poate fi afectată.
Pentru asistentul medical, sedarea nu înseamnă doar „pacient adormit”, ci supraveghere continuă a respirației, saturației de oxigen, tensiunii arteriale, pulsului, nivelului de conștiență și durerii. Înainte de administrare se verifică alergiile, medicația curentă, postul alimentar, protezele dentare mobile și consimțământul. După sedare se urmăresc somnolența prelungită, greața, vărsăturile, hipotensiunea, agitația paradoxală, hipoventilația sau scăderea saturației.
Sedarea se diferențiază de anestezia generală prin profunzime și prin menținerea parțială a răspunsurilor protectoare, dar granița poate fi depășită rapid la pacienți vârstnici, fragili, cu boli respiratorii sau după asocieri de opioide și benzodiazepine. Se anunță imediat medicul dacă pacientul nu poate fi trezit, respiră rar, devine cianotic, aspiră vărsături, are tensiune foarte mică sau apare o reacție alergică.