Tahicardia reprezintă creșterea frecvenței cardiace peste limita normală pentru vârstă și context; la adult, în repaus, este definită frecvent ca puls peste 100 bătăi pe minut. Poate fi fiziologică, în efort, febră, emoții, durere, sarcină sau după consum de cafeină, dar poate indica și o problemă medicală: deshidratare, hemoragie, anemie, hipoxie, infecție, hipertiroidism, embolie pulmonară, insuficiență cardiacă ori tulburări de ritm. Tahicardia sinusală are ritm regulat și pornește din nodul sinusal; alte forme, precum tahicardia supraventriculară sau ventriculară, pot debuta brusc și pot fi instabile.
În practica de îngrijire, măsurarea corectă a pulsului se corelează cu tensiunea arterială, saturația de oxigen, temperatura, durerea, diureza și starea de conștiență. Asistentul observă palpitații, dispnee, durere toracică, amețeală, transpirații, paloare, anxietate, sincopă sau semne de șoc. Dacă există monitor ECG, se urmărește regularitatea ritmului, frecvența și eventualele modificări. La pacientul febril sau deshidratat, tahicardia poate fi un semn de compensare; la pacientul cardiac, aceeași frecvență poate decompensa rapid circulația.
Raportarea rapidă este necesară când pulsul este foarte mare, apare brusc, este neregulat, se asociază cu hipotensiune, durere toracică, lipsă de aer, cianoză, confuzie sau pierderea stării de conștiență. Tahicardia se diferențiază de palpitații: palpitația este percepția subiectivă a bătăilor inimii, iar tahicardia este valoarea obiectivă crescută a frecvenței. Administrarea de antiaritmice, beta-blocante, oxigen sau fluide se face conform prescripției și protocolului, cu monitorizare atentă a răspunsului.