Ventilația mecanică este metoda prin care respirația pacientului este susținută parțial sau total de un ventilator. Aparatul introduce aer sau amestec oxigenat în plămâni prin mască, canulă traheală ori tub endotraheal, în funcție de severitatea insuficienței respiratorii. Poate fi non-invazivă, prin mască etanșă, sau invazivă, după intubație ori traheostomie. Scopul este menținerea oxigenării, eliminarea dioxidului de carbon și reducerea efortului respirator până la corectarea cauzei.
Indicațiile includ pneumonie severă, edem pulmonar acut, BPOC decompensat, traumatisme, stop respirator, anestezie generală, sepsis, sindrom de detresă respiratorie acută sau deprimare respiratorie prin intoxicații. Parametrii urmăriți sunt frecvența respiratorie, volumul curent, presiunea inspiratorie, PEEP, fracția inspirată de oxigen, saturația, gazele arteriale și sincronizarea pacientului cu aparatul. Complicațiile posibile sunt barotrauma, pneumotoraxul, uscarea secrețiilor, leziunile de presiune ale măștii, pneumonia asociată ventilatorului și anxietatea intensă.
În secția ATI, asistentul verifică fixarea tubului, permeabilitatea circuitului, umidificarea, alarmele ventilatorului, aspirarea secrețiilor după protocol și poziția pacientului, frecvent cu capul patului ridicat. Igiena orală, mobilizarea pasivă, prevenirea escarelor și comunicarea cu pacientul conștient sunt esențiale. Trebuie raportate imediat scăderea bruscă a saturației, creșterea presiunilor, cianoza, agitația nou apărută, secrețiile purulente, febra, deplasarea tubului sau absența murmurului vezicular pe o parte.