Vertijul este o senzație falsă de mișcare, cel mai frecvent de rotire, în care pacientul simte că se învârte el sau că se învârte mediul din jur. Se deosebește de simpla amețeală prin caracterul rotator și prin asocierea frecventă cu greață, vărsături, transpirații reci, paloare, nistagmus sau tulburări de echilibru. Cauzele pot fi periferice, prin afectarea urechii interne și a nervului vestibular, cum se întâmplă în vertijul pozițional paroxistic benign, boala Ménière sau neuronita vestibulară, dar pot fi și centrale, prin leziuni cerebeloase, accident vascular cerebral, scleroză multiplă ori tumori.
În îngrijire, vertijul impune prevenirea căderilor: pacientul este ajutat să se așeze sau să stea culcat, se evită ridicarea bruscă, se verifică tensiunea arterială, pulsul, glicemia dacă există suspiciune de hipoglicemie și se notează factorii declanșatori, durata episodului și simptomele asociate. Asistentul urmărește dacă vertijul apare la schimbarea poziției capului, dacă există hipoacuzie, tinitus, otalgie, cefalee intensă, tulburări de vorbire, diplopie, slăbiciune la nivelul membrelor sau mers nesigur.
Raportarea rapidă este necesară când vertijul debutează brusc și sever, mai ales la pacient vârstnic sau cu factori vasculari, când se asociază cu deficit neurologic, vărsături incoercibile, sincopă, traumatism cranian, febră sau durere toracică. Confuzia frecventă este cu lipotimia, hipotensiunea ortostatică sau anxietatea; în vertij, senzația de rotație și nistagmusul orientează spre sistemul vestibular. Administrarea antiemeticului ori antivertiginoaselor se face conform prescripției, iar pacientul este informat să nu conducă și să nu se mobilizeze singur în timpul episodului.