Analizatorii sau organele de simț contribuie la realizarea unității funcționale a organismului și la integrarea acestuia în mediu. Funcția analizatorilor este de a recepționa, conduce și transforma în senzații specifice excitațiile din mediul extern sau intern.
Organul de simț (analizatorul) este alcătuit din trei segmente:
- segmentul periferic sau receptor;
- segmentul de conducere a impulsurilor cuprinde căile nervoase directe și indirecte;
- segmentul central, care include aria corticală specifică.
Acest ultim segment analizează și sintetizează informațiile, elaborând senzațiile specifice conștiente.
La rândul lor, receptorii se pot clasifica în funcție de localizare și de natura stimulilor pe care îi recepționează din mediile extern și intern.
Analizatorul cutanat
Pielea este învelișul care protejează organismul uman de agresiunile mediului extern. În piele se află un număr mare de receptori foarte sensibili, care au rolul de a sesiza diferențele între cald și rece, apăsare, durere.
Pielea
- reprezintă o suprafață receptorie extrem de vastă
- asigură o sensibilitate diversă
- protejează corpul de leziuni mecanice (răni) și microorganisme
- participă la secretarea unor produse finale ale metabolismului
- îndeplinește un important rol de termoregulație
- execută funcțiile de respirație
- conține rezerve energetice
- leagă mediul înconjurător cu tot organismul.
Funcțiile pielii
- funcția de apărare, împiedică pătrunderea unor agenți patogeni în organism (bacterii, substanțe toxice, radiații)
- funcția termoregulatoare ajuta la menținerea unei temperaturi constante a corpului
- funcția de organ de simț este una din funcțiile de comunicare a pielii cu mediul înconjurător, aceasta fiind îndeplinit de receptorii:
de durere,
de presiune (corpusculii Vater-Pacini),
termoreceptorii (corpusculii Krause),
receptorii la întindere (corpusculii Ruffini),
receptorii tactili(corpusculii Meissner și celulele Merkel).
Segmentul receptor
Pielea este alcătuită din trei straturi principale.
Epiderma, stratul superficial al pielii, este alcătuită dintr-un epiteliu stratificat de tip cornos, ale cărui celule se regenerează în permanență. Epiderma conține terminații nervoase libere și este străbătută de fire de păr și de canalele excretoare ale glandelor sudoripare.
Dermul, situat sub epidermă, este alcătuită din țesut conjunctiv. Stratul superficial al dermei formează spre epidermă papilele dermice. Derma conține canalele de excreție ale glandelor sudoripare, o rețea vasculară și receptori nervoși.
Receptorii sunt:
- terminațiile nervoase libere (receptori ai tactilului și presiunii);
- discurile Merkel (de percepere a proprietăților fine ale obiectelor);
- corpusculii Meissner (de percepere a atingerilor foarte fine și a vibrațiilor cu o frecvență mai mică de 60 cicli/sec);
- corpusculii Krause (de percepere a temperaturilor scăzute).
Derma mai conține partea superioară a foliculului pilos, glande sebacee și un mușchi neted piloerector. Acest mușchi ridică firele de păr sub acțiunea impulsurilor nervoase primite prin fibrele simpatice.
Hipodermul este stratul profund care separă pielea de structurile subdiacente. Este formată din țesut conjunctiv lax, bogat în celule adipoase, îndeplinind rolul de rezervă nutritivă, de izolator termic și mecanic. Hipodermul conține partea profundă a foliculilor piloși, glomerulii glandelor sudoripare, o rețea vasculară și receptori nervoși (corpusculii Vater-Pacini, Ruffini și Golgi-Mazzoni).
Prin receptorii pe care îi conține, pielea asigură sensibilitatea:
- tactilă
- presională și vibratorie,
- termică
- dureroasă.
Receptorii tactili sunt sensibili la cele mai mici atingeri ale pielii.
Receptorii pentru presiune sunt sensibili la acțiunea mecanică de apăsare a pielii.
Din punct de vedere structural, receptorii tactili sunt terminații nervoase libere sau receptori încapsulați.
Capacitatea discriminativă tactilă depinde de densitatea receptorilor (numărul de receptori pe unitatea de suprafață) și de alți factori, cum ar fi temperatura. Creșterea temperaturii mărește sensibilitatea tactilă, în timp ce scăderea ei are efecte opuse.
Sensibilitatea discriminativă tactilă se determină măsurând distanța minimă la care doi stimuli pot fi percepute separat. Această distanță variază între aproximativ 2 mm la nivelul limbii și al degetelor și 50-60 mm la nivelul tegumentului spatelui.
Acuitatea tactilă a degetelor este utilă îndeosebi nevăzătorilor pentru citirea Braille. Simbolurile Braille sunt puncte în relief, așezate în pagină la distanțe de 2,5 mm. Pipăind aceste puncte în relief pe pagină, un nevăzător experimentat poate citi până la 100 de cuvinte pe minut.
Receptorii tactili și de presiune se adaptează, în general, foarte rapid. De aceea contactele permanente nu sunt percepute (îmbrăcămintea, presiunea atmosferică).
Segmentul intermediar (calea de conducere)
Primul neuron se află în ganglionul spinal, aflat pe traiectul rădăcinii posterioare a nervului spinal. Fibrele sensibilității termice, dureroase și tactile fac sinapsă cu cel de-al II-lea neuron în cornul posterior al măduvei spinării, axonul acestui neuron trece în cordoanele laterale, formând fasciculele spinotalamic lateral (termic-dureros) și spinotalamic anterior (tactil). Cel de-al treilea neuron se află în talamus, iar axonul acestuia proiectează informația în cortex.
Segmentul central
Este reprezentat de neocortexul receptor, aflat în girusul postcentral din lobul parietal (aria somestezică I). Fiecare zonă a corpului are o proiecție corticală. În peretele superior al șanțului lateral se află aria somestezică II, unde se face proiecția sensibilității tactile grosiere.
Vezi secțiunea Anatomie
