Pericardita reprezintă inflamația acută a celor două foițe ale pericardului. Evoluează inițial cu apariția unui exsudat fibrinos, situație cunoscută ca pericardită uscată, apoi poate evolua spre acumulare de lichid serofibrinos, adică pericardită cu lichid.
Pericardita apare rar izolată. De cele mai multe ori este asociată unei leziuni endocardice sau miocardice.
Pericardul
Inima este înconjurată la exterior de un sac numit pericard.
Pericardul este format din două foițe lucioase și alunecoase: una se mulează pe cord și se numește foiță viscerală, iar cealaltă o înconjoară pe cea dintâi și se numește foiță parietală.
Pericardul conține o cantitate mică de lichid, de aproximativ 15-40 ml. Funcția lichidului pericardic este de a asigura alunecarea celor două foițe pericardice în timpul mișcărilor cordului.
Pericardul are roluri fiziologice importante:
- fixarea cordului;
- apărarea față de traumatisme și infecții;
- prevenirea dilatației cordului;
- cuplarea diastolică a ventriculilor.
Tipuri de pericardită
- Pericardită uscată;
- Pericardită exsudativă, cu lichid.
După natura lichidului, pericardita exsudativă poate fi:
- serofibrinoasă;
- hemoragică;
- purulentă.
Etiologie
Pericardita poate avea cauze variate. Printre cele mai importante se numără:
- cauze idiopatice, adică neidentificate;
- reumatismul articular acut;
- tuberculoza;
- infecții bacteriene, precum pneumococul sau stafilococul;
- infecții parazitare sau fungice;
- infecții virale;
- infarctul miocardic acut;
- mixedemul;
- neoplasmele metastazate;
- insuficiența renală;
- cauze posttraumatice, prin traumatisme sau intervenții chirurgicale pe torace;
- boli autoimune: lupus eritematos sistemic, artrita reumatoidă, sclerodermie.
Semne și simptome în pericardită
Tabloul clinic al pericarditei depinde de forma bolii, de cantitatea de lichid acumulată și de afecțiunea de fond.
- Durere retrosternală, de tip pericardic, cu iradiere spre umărul și zona supraclaviculară stângă. Durerea este agravată de inspirația profundă și poate fi confundată cu durerea din infarctul miocardic acut.
- Frecătura pericardică, zgomot independent de sistolă și diastolă. Aceasta dispare pe măsură ce apare lichidul.
- Pericardita uscată se poate vindeca sau poate evolua către pericardită exsudativă, cu lichid. În acest caz, durerea precordială dispare, iar dispneea se accentuează.
- Dispnee severă, care obligă bolnavul să adopte anumite poziții pentru ameliorare: poziția șezând, aplecat înainte, sau poziția genupectorală.
- În funcție de boala de fond pot apărea: febră cu frisoane, transpirații, astenie, tahicardie și semne de compresiune a organelor din jur.
Diagnostic
Diagnosticul de pericardită se stabilește prin corelarea datelor clinice cu investigațiile paraclinice.
Examen fizic
- la auscultație se poate percepe frecătura pericardică, un zgomot de tonalitate joasă, suprapus peste zgomotele cardiace;
- la percuție se observă mărirea matității cardiace;
- la auscultație se poate constata asurzirea zgomotelor inimii și persistența frecăturii.
Examen radiologic
- se poate observa creșterea volumului inimii;
- inima poate lua formă triunghiulară;
- când volumul lichidului devine abundent și comprimă inima, apare tamponada cardiacă.
Tamponada cardiacă impune, de urgență, puncția evacuatoare a pericardului.
Ecocardiografie
În cazul pericarditei lichidiene, diagnosticul de certitudine se face prin ecocardiografie transtoracică. Prin această investigație se poate vizualiza cantitatea crescută de lichid de la nivelul pericardului.
Alte investigații
- CT sau RMN;
- cateterism și angiografie cardiacă;
- pericardiocenteză.
Prognostic
Prognosticul depinde de forma clinică și de afecțiunea de fond. Prognosticul este sever în tamponada cardiacă.
Tratament
În pericarditele cu cantități mari de lichid, tratamentul de elecție este evacuarea promptă a lichidului din sacul pericardic prin pericardiocenteză.
După drenajul pericardic este necesar tratamentul etiologic, care constă în:
- tratamentul bolii de bază;
- antibiotice, în pericardita infecțioasă;
- corticoterapie;
- drenaj chirurgical;
- sedarea durerii cu analgezice.
Îngrijirea pacientului cu pericardită
Îngrijirea pacientului cu pericardită urmărește reducerea durerii, menținerea funcțiilor vitale, prevenirea complicațiilor și sprijinirea pacientului pe durata investigațiilor și tratamentului.
Problemele pacientului cu pericardită
- disconfort creat de durere;
- scăderea debitului cardiac;
- alterarea volumului lichidian;
- potențial de complicații;
- deficit de îngrijire legat de slăbiciune și oboseală;
- hipertermie.
Obiectivele asistentului medical pentru pacientul cu pericardită
- să fie combătută infecția;
- să se asigure o respirație eficientă;
- să se stabilizeze funcțiile vitale;
- să fie promovat confortul fizic și psihic al pacientului;
- pacientul să fie ferit de complicații;
- să se asigure un aport nutrițional adecvat.
Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu pericardită
- asigură repausul la pat;
- aerisește salonul și asigură un microclimat corespunzător;
- asigură odihna pacientului și reduce anxietatea prin suport psihologic;
- asigură o alimentație ușor digerabilă;
- supraveghează funcțiile vitale și starea mentală;
- supraveghează starea generală a pacientului și observă efectul tratamentului, pentru prevenirea potențialelor complicații;
- administrează oxigenoterapie la recomandarea medicului;
- observă semnele de tamponadă cardiacă;
- ajută pacientul în satisfacerea nevoilor fundamentale;
- menține și corectează echilibrul hidroelectrolitic și acido-bazic prin perfuzii IV, conform indicației medicale;
- pregătește pacientul pentru explorări radiologice, explorări funcționale și puncție pericardică;
- recoltează produsele biologice pentru examinări de laborator;
- administrează tratamentul medicamentos prescris de medic;
- realizează educația pacientului privind prevenirea recidivelor și oferă informațiile necesare pentru îngrijirea la domiciliu.
Pentru verificarea cunoștințelor, rezolvă testele din secțiunea Teste Grilă sau instalează Aplicația de teste.
Infografic
